Istoria localității

Amplasată în Piața Ovidiu, fosta Piața Independenței, presupus spațiu al agorei grecești și forumului din perioada romană, clădirea Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, fostul Palat Comunal, structurează și domină, prin volum și reprezentative, nucleul istoric al orașului modern și contemporan. Constanța este orașul cu cea mai veche istorie cunoscută din țară.

Cercetările arheologice sistematice, la sol sau subacvatice efectuate în zona Peninsulară au relevat existența unei așezări geto-dacice anterioare colonizării grecești, datând din sec. VIII-VII î. Hr.
Prezența unor urme de locuire și navigare în zona Peninsulei, descoperite în urma cercetărilor subacvatice din a doua parte a sec. XX au permis localizarea așezării precoloniale și a unui port cu bazin protejat natural în zona Sud-Estică a Peninsulei.

Modificările morfologice ale liniei țărmului au determinat retragerea spațiului de locuire și funcționare conexe pe actualul perimetru al Peninsulei cu faleze înalte.

Începând din sec. VII d.Hr. a avut loc procesul de colonizare elenă al litoralului Mării Negre, preluându-se activitatea comercială din așezările riverane.
Colonia greacă Tomis a fost întemeiată de grecii milesieni în sec. VI. d.Hr. și s-a dezvoltat la început a emporium ionian - factorie comercială, și așezare coagulată în legătură cu funcțiunea portuară, în sec. IV-III, în urma declinului cetății Histria.

Prima atestare documentară a așezării datează din anul 657 î.Hr. În epoca elenistă, sec. IV d. Hr., cetatea a căpătat caracteristicile unui polis, pentru protecția căruia se construiește primul zid de apărare, în zona de NV a Pieței Ovidiu de astăzi.

Importanța orașului crește, se acumulează resurse financiare ce permit construirea de edificii publice și private elegante, din piatră sau marmură, apeducte, etc.

In sec I d.Hr. (anii 72-71 d. Hr.) orașul intră sub influența romană, crește importanța economică și strategică, manifestată prin înflorire comercială și dezvoltare urbană. Orașul devine sediul comandamentului roman al coastei de Vest al Pontului Euxin și reședință a uniunii orașelor Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis (Balcic), Odessos (Varna), Mesembria (Nesebar). Pontul comercial a cunoscut o dezvoltare puternică și a fost organizat probabil conform scrierilor lui Vitruvius, ca un complex funcțional, cu zone de acces, de refugiu, de încărcare-descărcare, depozite și ateliere de construcții vase, cu intrarea demnalizată prin faruri, cu mecanisme de ridicar, platfomre și scări.

Pe lângă lucrările hidrotehnice - diguri, cheiuri, construcțiile pentru serviciile portuare erau tratate arhitectural, având valențe reprezentative și decorative. În anul 8 d. Hr., împăratul Octavian Augustus îl exilează aici pe marele poet Publius Ovidius Naso (42 î. Hr. - 17 d. Hr.) unde compune Tristele și Ponticele și unde își găsește și sfârșitul. Statuia sa, operă a sculptorului Italian Ettore Ferrari, amplasată în 1887 în Piața Independeței, astăzi Piața Ovidiu, este unul din monumentele istorice de referință ale localității.

În sec. II d. Hr, Tomisul devine reședința Provinciei Moesia Inferior și cunoaște o maximă dezvoltare urbanistică, fiind cunoscută ca „prea strălucita metrpopolă și capitală a Pontului Stâng“. În această perioadă se realizează al doilea zid de incintă, în zona str. Alecsandri de astăzi.

Se construiesc noi edificii publice și private, cu imagini reprezentative, se prefigurează circulații pe direcțiile N-S și E-V și o piață - forum în centru, în zona Pieței Ovidiu de astăzi.

Pe parcursul sec. IV - VI d. Hr. Tomisul își păstrează poziția de centru comercial și portuar cu o viață economică intensă, atestată de edificii publice semnificative, ca Edificiul cu mozaic, adăpostind o sală publică la nivelul cornisei și atrepozite la nivelul portului, complexul Termelor și mai multe bazilici.

La sfârșitul sec. VI și sec. VII orașul cunoaște o perioadă de declin, datorat atacurilor triburilor slave, avare și protobulgare care distrug construcțiile și instalațiile portuare (680).

Din a doua jumătate a sec. VII până în sec X, regiunea cunoaște un reviriment economic iar orașul redenumit Constantina sau Constanța devine un important punct strategic, portuar și comercial bizantin. Din această perioadă datează zidul de incintă ale cărui segmente sunt vizibile astăzi în zona Bd. Ferdinand - Parcul Arheologic.

În sec. X, împăratul Ioan Tzimiskes desființează Taratul bulgar și reinstaurează stăpânirea bizantină în Dobrogea (971), care este organizată ca Thema numită Paristrion, cu capitala la Durostolon-Silistra.

Imperiul bizantin a avut control asupra coastei vest-pontine până în anul 1204, când la Constantinopol se instalează cruciații, care vor deschide calea navigației comerciale italiene în zona Mării Negre.

În prima jumătate a sec. XII preponderența navigației comerciale în bazinul Mării Negre a aparținut venețienilor, pentru că după reinstalarea bizantină din 1261 să fie înlocuită cu cea a genovezilor. Portul Constanța este menținut în hărțile maritime și în portulane începând în sec. XII. Ca toate așezările portuare genoveze, Constanța avea un antrepozit de magazii, un bazin portuar cu instalațiile aferente, locuințe și ziduri fortificate. Mare parte din instalațiile portuare au folosit zona portului antic și materiale din construcțiile anterioare. Urme ale Cheiului genovez se află în zona Poarta 2 de astăzi.

În sec. XV (1416-20) are loc cucerirea Dobrogei de către Impreiul Otoman, ocuparea Constanței, retragerea cruciațiilor genovezi, distrugerea zidurilor orașului și decăderea activității portuare. Între sec. XV-XVII portul Kustenge a funcționat pentru export spre Istambul și de acolo spre alte piețe. Localitatea a regresat față de epocile anterioare, iar portul, fără a primi dezvoltări, a continuat să funcționeze.

În sec. VII în portul Constanța existau depozite-hambare solide amplasate lângă schelele de descărcare, câteva prăvălii și o geamie, iar transportul pe uscat era asigurat de căruțe. În secolele XVIII-XIX, Dobrogea devine un câmp de bătălie între Turcia și Rusia, desfășurate și pe teritoriul Dobrogei. Acestea au ruinat orașul, care pierdut 75% din fondul construit. Portul Constanța a fost redus la o schelă, o zonă de depozitare și un oficiu poștal.

Din cauza războaielor frecvente, fondul construit era redus, lipsit de reprezentativitate și din materiale modeste, construit din clădiri de locuit și comerciale, amplasate în zona tradițională pieței și în lungul principalelor drumuri.

Secolul XIX a fost marcat de numeroase războaie ruso-turce, desfășurate și pe teritoriul Dobrogeri, între anii 1806-1812, 1828-1829, 1877-1878, care au condus la distrugerea orașului și decăderea activităților portuare și comerciale.

Potențialul strategic și economic al așezării a atras atenția marilor puteri europene: Rusia, Franța, Austria, Marea Britanie, Imperiul Otoman, care și-au disputat drepturile de andocare a flotei comerciale și militare, realizându-se rapoarte, studii și planuri de amenajare și racordare la rutele terestre.

Dezvoltarea localității în perioada modernistă a început la mijlocul sec. XIX și s-a datorat unor oameni de afaceri englezi. După marea foamete din Irlanda, din 1845-49, Anglia a început să fie interesată de gurile Dunării și de Dobrogea. După pacea de la Adrianopol – 1829, Rusia ocupase întreaga Deltă a Dunării, controlând navigația comercială și gurile Dunării.

Necesitatea unei navigații libere la gurile Dunării și Marea Neagră pentru vasele de comerț occidentale a fost una dintre cauzele implicării militare a aliaților anglo-francezi în Războiul Crimeii - 1854, de partea Turciei, recuperarea investițiilor bazându-se pe importul de grâne. Austria și Turcia au studiat o ieșire la Marea Neagră prin intermediul unui canal pe Valea Carasu, proiect care, din motive tehnice a fost abandonat.

În 1856, sultanul Abdul-Aziz, a emis un firman pentru concensionarea construirii unei căi ferate de la Cernavodă la Constanța și pentru modernizarea Portului Constanța, către Compania engleză Danube an Black Sea Railway and Kustendge Harbour Limited Company. Prin contractul de concensiune, Compania a primit dreptul de a folosi terenul necesar căii ferate, triajele, gările, portul, dar și o suprafață din terenul așezării (în zona Poarta 2 de astăzi), pentru a construi ateliere, locuințe, hoteluri, silozuri, depozite pentru o perioada de 99 de ani.

Calea ferată a fost construită în numai 3 ani, fiind inaugurată la 22 septemrie/4 octombrie 1860. Lucrările din port au continuat ani la rând, după proiectele inginerilor englezi. Proiectul portului prevedea lărgirea și adâncirea portului genovez, construirea a două diguri cu linii de cale ferată, realizarea unui bazin și a unui cheu din lemn de 200 m.

Vagoane special amenajate încărcau la Cernavodă, unde s-a amenajat un alt port cu magazii, grâul adus pe Dunăre sau pe cale terestră din Principate, și descărcau în portul Constanța, depozitarea fiind asigurată în numeroase magazii. Construirea căii ferate și dezvoltarea portului au fost primii pași spre modernizarea orașului Constanța și au atras numeroși străini, activi în diferite țări, care au contribuit la dezvoltarea spectaculoasă de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Din perioada războaielor ruso-turce din sec. XIX datează și primele ridicări topografice ale coastei dobrogene și primele planuri are orașului Constanța. După un război ruso-turc din 1877-1878, în care Principatele Române s-au implicat pentru obținerea independenței, și după Congresul de pace de la Berlin (1 iunie – 1 iulie 1878), Dobrogea a fost reintegrată statului roman.

Una dintre primele probleme care s-au cerut a fi rezolvate a fost legătura Dobrogei cu țara. În 1882 Parlamentul a adoptat legea privind răscumpărarea de către statul român a căii ferate Cernavodă-Constanța și a lucrărilor din Portul Consanța, incluzând terenurile întinse ocupate de companie în oraș, casele și magaziile deținute.

Ulterior, în 1895, inaugurarea podurilor de cale ferată peste Dunăre, realizate de inginerul Anghel Saligny, au creat o legătură modernă și trainică între Portul Constanța, Dobrogea și restul Țării. Odată cu instaurarea administrației românești în orașul Constanța, la 23 noiembrie 1878, începe un proces de rapidă dezvoltare și modernizare a orașului.

Se sistematizează trama stradală, se amenajează promenada de pe Faleză, se construiesc edificii administrative, școli, lăcașe de cult, se extinde orașul cu noi cartiere rezidențiale, se introduc și se dezvoltă rețele edilitare publice.

La 17 octombrie 1881, sub primarul Antonio Alexandri, Consiliul Local adoptă Primul Regulament pentru construcțiuni și alinieri, modificat și completat ulterior în anii 1890-1892.

Primul război mondial a întrerupt procesul de dezvoltare și modernizare a Dobrogei, orașul Constanța fiind ocupat și distrus de trupele germane și bulgare.

După Războiul cel Mare și după unificarea statului în 1918, dezvoltarea orașului a continuat cu un nou avânt, s-au reluat proiectele întrerupte și s-au demarat altele noi, perioada interbelică fiind cea mai prosperă în istoria modernă a orașului.

În această perioadă de răscruce se situează și construirea edificiului Muzeului de Istorie Națională și Arheologică Constanța, una dintre cele mai reprezentative clădiri ale orașului modern și contemporan.